Buila-Vânturarița

În luna iulie a anului 2026, ne luasem două zile de concediu, destinate special unei evadări cu cortul în masivul Buila-Vânturarița. Planul inițial era simplu: sâmbătă împachetam și ne odihneam, duminică porneam spre Schitul Pahomie, unde urma să lăsăm mașina, și începeam urcarea pe la Stâna Ștevioara. Ne doream să înnoptăm undeva sus, sub creastă, pentru a ne bucura în tihnă de spectacolul apusului și al răsăritului. Luni aveam în plan să coborâm prin Curmătura Builei înapoi la mașină și, în funcție de energie, să pornim spre casă sau să mai petrecem o noapte în poiana de lângă Schitul Pahomie.

Toată săptămâna urmărisem prognoza meteo, care se anunța de-a dreptul promițătoare. Însă, când bagajele erau aproape gata și mai aveam de adăugat doar câteva mărunțișuri, a apărut inevitabila surpriză: uitasem să cumpărăm butelia pentru primus. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, o nouă verificare a vremii a spulberat orice optimism; meteorologii anunțau ploi serioase după ora 15:00 și pe tot parcursul nopții. Dezamăgită că planurile noastre de a dormi la cort în Buila se destrămau, am început să caut febril alternative pe alți munți unde vremea ar fi putut fi mai îngăduitoare. Din păcate, nici Bucegii, nici Piatra Craiului și nici Moldoveanu nu arătau mai bine. Într-un final, am luat o decizie radicală: aveam să facem întregul circuit din Buila-Vânturarița într-o singură zi. Mai dormisem cu câțiva ani în urmă în aceste locuri și tânjeam să revin; sunt munți unici, care adună pe parcursul aceluiași traseu câte puțin din specificul tuturor celorlalți masivi, oferind peisaje care se schimbă dramatic.

Așa se face că duminică dimineața, la ora 4:00, alarma ne-a dat deșteptarea. Am băut rapid cafeaua și am pornit la drum spre Schitul Pahomie. Prognoza arăta la fel de descurajant, dar dorința de a nu risipi zilele de concediu stând în casă a fost mai puternică. La ora 10:30 eram deja pe potecă, urmând marcajul Punct Albastru spre Șaua Ștevioara. Urcarea s-a dovedit a fi susținută, dar a început printr-o pădure magică, unde am găsit mesaje motivaționale rămase, probabil, de la vreun concurs de alergare montană. Însuflețiți de aceste gânduri, dar resimțind deja oboseala, am ajuns la Stâna Ștevioara. Deși părăsită și degradată de timp, stâna este așezată într-un decor idilic. Cei trei câini care ne însoțiseră încă de jos se bucurau foarte tare când am atins poiana. Ne-am adăpostit la umbra unui stejar uriaș pentru a ne trage sufletul și a ne juca cu noii noștri prieteni patrupezi. Unul dintre ei, extrem de gelos, voia să acapareze toată atenția, așezându-se strategic de fiecare dată când încercam să-i fotografiez sau să-i filmez pe ceilalți doi.

Coborârea spre Curmătura Builei s-a desfășurat printr-o altă pădure de poveste, cu peisaje ce ne-au încântat privirea. Ajunși în curmătură, am găsit locul pustiu, vegheat doar de câțiva câini leneși. Am încercat să localizăm izvorul pe care îl știam din drumețiile trecute, însă, spre dezamăgirea noastră, era complet secat, iar rezervele noastre se reduceau la o singură sticlă de apă pentru tot restul drumului. Norocul a făcut ca Dan, în încercarea de a croi o scurtă potecă, să dea peste un firicel de apă proaspătă unde am reușit să ne umplem sticlele. Ironia sorții a făcut ca, după doar câțiva pași pe poteca principală, să întâlnim un alt izvor, iar apoi încă unul. Ne-am amuzat copios realizând cât timp pierdusem căutând apă, când sursele se aflau chiar în drumul nostru.

Dincolo de stână, peisajul s-a metamorfozat. Pajiștile s-au umplut de flori multicolore, copacii au devenit tot mai rari, iar zările au început să se deschidă spectaculos spre Munții Căpățânii și Valea Oltului. Nu a trecut mult și am atins Muchia Frumoasă, o zonă ce implică puțin scrambling – o scurtă porțiune de cățărare pe stâncă de care ne-am bucurat din plin, amintindu-ne cât de mult ne lipsise muntele autentic. Cu doar câțiva pași înainte de a intra în Șaua Ștevioara, am făcut o binemeritată pauză de masă. Ne-am savurat iaurturile și covrigii contemplând imensitatea din fața noastră; mâncarea are întotdeauna un alt gust atunci când este condimentată cu o priveliște montană de tăiat răsuflarea.

Am ajuns în Șaua Ștevioara mult mai repede decât preconiza indicatorul de la bază: am parcurs traseul în aproximativ 3 ore, deși timpul estimat era de 4 sau 4,5 ore. În acest punct de răscruce, marcat de Banda Roșie a crestei principale, Buila se înalță în stânga, iar Vânturarița în dreapta. Am pornit mai întâi spre stânga și, în doar 15 minute, am cucerit Vânturarița Mare, cel mai înalt vârf al parcului național. Norii negri începuseră deja să se adune amenințător peste munții din jur, creând un cadru extrem de dramatic. Eram copleșiți și nu știam ce să facem mai întâi: să admirăm crestele, să fotografiem detaliile sau să ridicăm drona pentru a surprinde măreția locului. După ce am coborât de pe vârf, ne-am întors în Șaua Ștevioara, moment în care Vânturarița își ascunsese deja creștetul în ceață. Ne-am îndreptat apoi spre Vârful Buila, însă un adevărat dans al norilor ne-a vrăjit atât de tare încât am coborât și am urcat din nou, parcurgând această porțiune de două ori. Câțiva stropi ne-au obligat să ne echipăm rapid cu gecile și suprapantalonii de ploaie, dar atmosfera s-a dovedit a fi înșelătoare: norii doar alergau nebunește pe cer, iar ploaia s-a oprit la fel de repede cum începuse. Ne-am dezechipat râzând; spectacolul oferit de natură merita fiecare minut pierdut. Am ridicat din nou drona și cred că am petrecut mai bine de două ore doar pe această creastă spectaculoasă dintre Buila și Vânturarița. Undeva mai jos, spre Curmătura Builei, am zărit și o turmă de oi, însă, spre surprinderea noastră, câinii ciobănești nu ne-au lătrat deloc, fapt pentru care le-am fost recunoscători păstorilor.

A urmat coborârea interminabilă pe Triunghi Galben spre Schitul Pătrunsa. Oboseala acumulată începea să își spună cuvântul, iar panta abruptă, acoperită pe alocuri cu grohotiș și pietre instabile, ne-a testat serios genunchii. Dar aceasta este legea nescrisă a muntelui: după fiecare urcare glorioasă, trebuie să urmeze și coborârea. Într-un final, am ajuns la Schitul Pătrunsa, un loc plin de liniște și spiritualitate care mi-a trezit imediat amintiri dragi de pe traseul Via Transilvanica. Aici ne-am descrețit frunțile interacționând cu o măgărușă extrem de afectuoasă și curioasă, de care abia am reușit să ne despărțim înainte de a porni spre Schitul Pahomie. Ultima porțiune a traseului, marcată cu Cruce Roșie, ne-a purtat o bună bucată de timp printr-o pădure ticsită de flori, până când am ajuns la drumul forestier. Din cauza epuizării, acel drum forestier părea să nu se mai sfârșească, iar dorința de a zări mașina devenise un adevărat miraj. Ajunși la destinație, ne-am răcorit la un izvor ce cobora vijelios de pe versant, am amenajat rapid mașina pentru somn și ne-am prăbușit în sacii de dormit. Eram atât de epuizați încât am sărit peste cină. Am adormit instantaneu, având pe retină imaginile magice, surprinzătoare și profund spectaculoase ale unui masiv care nu încetează niciodată să uimească.

contact@fereastracupovesti.com

📩

© 2026 Fereastra cu Povești.

Toate drepturile rezervate.