Ineleț - Munții Cernei - Mehedinți

Acest loc există, este considerat cel mai izolat cătun din România și se numește Ineleț. Ascuns strategic în Munții Cernei și aparținând de comuna Cornereva din județul Caraș-Severin, Ineleț este un colț de paradis unde modernitatea nu a găsit încă o cale de acces. Și nici mașinile. Singura conexiune rapidă cu lumea exterioară? O serie de scări din lemn, prinse direct pe stâncă.

Dacă vrei să evadezi din jungla urbană și să experimentezi cum se trăiește la capătul lumii, pune-ți bocancii în picioare. Îți povestesc mai jos cum a arătat aventura noastră de o zi, un circuit spectaculos de aproximativ 10 kilometri pe care l-am dovedit în 5 ore și jumătate (cu tot cu pauzele de tras sufletul și admirat peisajul).

Înainte de a da piept cu scările, trebuie să știi cum ajungi în această zonă sălbatică. Indiferent din ce colț al țării vii, poarta de intrare spre Ineleț este Valea Cernei.

Traseul auto: Din DN6 (drumul european E70 care leagă Caransebeș de Drobeta-Turnu Severin), va trebui să cotești pe drumul național DN67D, cel care leagă stațiunea Băile Herculane de Baia de Aramă și Târgu Jiu.Punctul de reper: Mergi pe DN67D aproximativ 20-25 de kilometri de la Băile Herculane (în funcție de exact unde începi numărătoarea). Vei șterge praful de pe GPS căutând Puntea lui Stoian. Acesta este locul unde am lăsat și noi mașina, pe marginea drumului, într-un refugiu improvizat. Starea drumului: Șoseaua care șerpuiește de-a lungul Cernei este asfaltată, însă are porțiuni destul de peticite sau cu denivelări, așa că mergi cu atenție și bucură-te de peisajul spectaculos al cheilor.

Odată parcată mașina la Puntea lui Stoian, aventura noastră a început oficial pe picioare. Totuși, înainte de a da piept cu faimoasele scări, a trebuit să ne facem încălzirea: am mers pe jos, direct pe șosea, aproximativ 3 kilometri în amonte.

Ținta noastră? Locul cunoscut de localnici sub numele de „La Cârlige”. Nu ai cum să îl ratezi: reperul tău va fi o stație veche din lemn și o cruce care veghează zona. De aici, civilizația rămâne oficial în urmă. Am trecut podul peste râul Cerna și, după vreo 10 minute de urcuș care ne-a pus imediat sângele în mișcare, am ajuns la baza „monumentului” care face acest sat faimos: scările spre cer: 100 de metri de adrenalină și lemn solid. Acolo stăteau ele, impunătoare și verticale: celebrele scări din lemn fixate direct pe peretele de stâncă. Construite de localnici din lemn de salcâm în anii '70, aceste scări reprezintă și astăzi cea mai scurtă (și spectaculoasă) cale de acces spre sat. Fără ele, oamenii ar trebui să meargă ore în șir prin munți.Sunt dispuse pe patru niveluri și au o înălțime totală de aproximativ 100 de metri.

Deși la prima vedere îți pot testa puțin teama de înălțime, vestea bună este că sunt extrem de solide. Fiecare treaptă urcată îți deschide o panoramă tot mai largă asupra văii și, deși pulsul crește, entuziasmul o ia înaintea oboselii. Câteva minute de concentrare, o strânsoare fermă pe bârnele de lemn și... gata! Am trecut pragul către o altă lume: Ineleț - Lumea fermecată unde prânzul e sfânt (și caii sunt sociabili).

Odată ce lași scările în urmă, peisajul se schimbă radical. Intri într-un tărâm de poveste, cu pajiști verzi, căsuțe răsfirate și o liniște care aproape se poate auzi. În Ineleț nu există curent electric (decât ce mai strâng câteva panouri solare), nu există drumuri asfaltate, iar magazinul sătesc este o amintire îndepărtată. Oamenii trăiesc aici din ceea ce cultivă și cresc în bătătura proprie. Ne doream tare mult să stăm de vorbă cu localnicii, să le aflăm poveștile și să înțelegem cum e viața la înălțime.

Socoteala de acasă nu s-a potrivit însă cu cea din cătun: am ajuns exact în jurul prânzului. Iar la Ineleț, la prânz, e liniște totală. Oamenii erau retrași în case, la binemeritata odihnă de după muncile dimineții. N-am vrut să le stricăm somnul de frumusețe, așa că a trebuit să ne găsim alți parteneri de socializare.

Din fericire, am fost întâmpinați de doi cai extrem de frumoși și curioși ai localnicilor. S-au lăsat fotografiați, i-am admirat în libertatea lor deplină și putem spune că au fost gazdele perfecte pentru niște turiști veniți din lumea agitată de jos.

Pentru drumul de întoarcere am ales să facem un circuit și să coborâm pe poteca ce duce înapoi spre Puntea lui Stoian (unde ne aștepta mașina). Pe hartă și în planurile noastre, acest traseu promitea o întâlnire de gradul zero cu Cascada Ogașul Ineleț. Natura a avut însă alte planuri pentru noi în acea zi: am găsit cascada complet secată. În loc de șuvoaie de apă zgomotoase, am admirat doar stânca goală. Un motiv în plus să ne promitem că ne vom întoarce aici și primăvara, când topirea zăpezilor readuce la viață căderile de apă.

La finalul celor 5 ore și jumătate, când ne-am văzut înapoi la mașină, am tras linie. Ce ne-a plăcut cel mai mult? E greu de spus cu certitudine. A fost sentimentul acela rar de izolare totală și liniște deplină? A fost faptul că nu sunt mulți turiști care se încumetă să urce scările de lemn, lăsând locul curat și autentic? Sau au fost peisajele fascinante care ne-au însoțit la fiecare pas? Răspunsul corect este: toate la un loc. Ineleț nu este doar o destinație de drumeție, ci o călătorie în timp. Dacă ești gata să îți testezi limitele pe scările de lemn și să descoperi o Românie neschimbată de secole, Ineleț te așteaptă. Doar ai grijă să nu ajungi la ora prânzului dacă vrei să prinzi localnicii la povești!

Abonează‑te la newsletter și primești povestea direct în inbox - aventuri, întâmplări și evenimente - simplu, fără spam... doar pe unde ne-au mai dus bocancii.