Așezarea din județul Brașov este o raritate montană, un adevărat „sat-tablou” situat la o altitudine de peste 1.000 de metri, chiar în inima Parcului Național Piatra Craiului. Am rămas profund impresionați de frumusețea acestui loc cochet. Drumul este complet asfaltat și se află în stare excelentă. Când am trecut pe lângă Pensiunea Nobilis, unde se află și parcarea pentru cei care urcă spre vârf, am văzut că — așa cum anticipam — traseele foarte cunoscute sunt extrem de aglomerate sâmbăta. Pentru a evita agitația, am ales să dormim la mașină, în regim off-camping. Duminica dimineața ne-am trezit la ora 4:00 (da, ați citit bine, la 4 dimineața! 😊). Am savurat o cafea în liniștea deplină a locului, iar la ora 7:00 eram deja parcați la Nobilis, gata de drum.

Se apropia weekendul și, chiar dacă se anunța o vreme caniculară — doar era primul weekend din august 2026 —, prognoza era perfectă pentru munte. Ca de obicei, ne întrebam ce trasee am putea face. Pentru că de ani buni tot amânam ascensiunea pe Vârful La Om din Piatra Craiului, ne-am hotărât: sâmbătă am luat drumul spre satul Peștera.

De aici am schimbat marcajul, urmând banda roșie. În doar 30 de minute am ajuns la Refugiul Grind, dar nu înainte de a ne umple sticlele la izvorul situat puțin mai sus de „La Table”. Din câte știam, aceasta era singura sursă sigură de apă. Deși la Refugiul Grind există un indicator care arată un alt izvor la jumătate de oră distanță, vă sfătuiesc să vă asigurați rezervele încă de jos. La refugiu am făcut o scurtă pauză de masă. Deși acumulasem deja o diferență pozitivă de nivel de peste 500 de metri, greul abia de aici începea.

Am lăsat mașina și am pornit pe jos spre Casa Folea, locul unde începe oficial traseul marcat cu cruce roșie către punctul „La Table”. Nu ne mai săturam de peisajele mirifice, cu văcuțe care pășteau liniștite în răcoarea plăcută a dimineții. La un moment dat, liniștea a fost întreruptă de zgomotul unor pași grei prin lăstăriș. Ne-am speriat, gândindu-ne instantaneu la un urs, însă am continuat să mergem și să vorbim tare între noi. Din fericire, niciun animal nu a ieșit în potecă. Curând, am ajuns într-o poieniță plină de viață, unde vacile se adăposteau la umbra pădurii. Nici nu am realizat cum a trecut timpul; în aproximativ o oră și jumătate am atins punctul „La Table”.

Am pornit mai departe prin dreapta refugiului, căutând din loc în loc umbra rară a câte unui brad. Panta devenea tot mai abruptă, chiar înainte de a intra pe porțiunea de grohotiș. Odată ajunși pe piatră seacă, orice urmă de umbră a dispărut. Am început să urcăm cu pași mărunți și extrem de atenți pentru a nu disloca pietrele; era dificil chiar și să stai în picioare pe acea înclinație. Totuși, locul avea o frumusețe stranie: stâncile roșiatice ne înconjurau, iar în dreapta se înălțau crestele austere ale Pietrei Craiului. Cu răbdare și atenție, la exact 5 ore de la plecare, am atins cel mai înalt punct al masivului: Vârful La Om (sau Piscul Baciului, la 2238 m). Ne-am tras sufletul, ne-am hidratat, am mâncat și am decis să parcurgem o porțiune din creasta sudică pentru a ne testa limitele. Spre surprinderea noastră, ne-am descurcat excelent! Am petrecut două ore magice sus, pe vârf și pe creastă, admirând peisajul spectaculos.

Cu greu am plecat de pe vârf. Pentru a evita grohotișul instabil și pentru a nu ne întoarce pe același drum, am ales o variantă nemarcată, care pe hărți apare cu linie punctată — acesta fiind, de fapt, traseul de iarnă spre vârf. Deși l-am parcurs vara și la coborâre, s-a dovedit a fi o alegere excelentă. Peisajul era superb, plin de flori de munte și porțiuni tehnice de creastă, urmate de coborâri abrupte. Singurul regret a fost că nu am întâlnit nicio capră neagră, deși Piatra Craiului este faimoasă pentru ele (n-am văzut nici măcar o copită! ☹). În timp ce coboram, am fost martorii unei intervenții de salvare: un elicopter SMURD a venit și a troliat un tânăr de 16 ani care suferise o accidentare la un picior.

După 11 ore de aventură, am ajuns înapoi în parcare: storși de energie din cauza căldurii, dar extrem de fericiți că ne-am îndeplinit un mare vis. Bilanțul zilei a arătat astfel: 5 ore la urcare, 4 ore la coborâre și 2 ore petrecute pe vârf. În total, am parcurs peste 17 kilometri și am acumulat o diferență de nivel de aproape 1400 de metri.

Traseul nemarcat ne-a scos puțin mai sus de baza grohotișului, așa că tot a trebuit să parcurgem o mică porțiune pe pietre, însă decizia de a coborî pe traseul nemarcat a fost cea mai bună. Din momentul în care ne-am reîntâlnit cu traseul marcat și până la Refugiul Grind, căldura a devenit insuportabilă; simțeam, la propriu, că ne topim. Canicula combinată cu efortul fizic intens este o provocare uriașă. Ceva mai jos de refugiu am intrat în sfârșit în desișul pădurii. Ne-am oprit la umbră să ne răcorim, am împărțit trei piersici zemoase, am băut ultimele guri de apă și ne-am continuat drumul spre mașină agale, schimbând impresii cu drumeții întâlniți pe traseu.

• Împlinirea unui vis vechi: Satisfacția mentală de a bifa un obiectiv amânat de ani de zile este de neegalat. Să privești muntele de jos, din satul Peștera, știind că câteva ore mai târziu ai fost pe cel mai înalt punct al său (2238 m), îți oferă un sentiment profund de reușită personală.

• Peisajele epice de pe creastă: Cele două ore petrecute la altitudine au compensat fiecare picătură de sudoare. Panorama de 360 de grade asupra Bucegilor, a culoarului Rucăr-Bran și a crestelor ascuțite de calcar ale Pietrei Craiului este un spectacol vizual unic în România, care nu poate fi înțeles cu adevărat din fotografii.

• Testarea și depășirea limitelor: Traseul a fost un test excelent de anduranță și tehnică. Faptul că m-am descurcat foarte bine pe creasta sudică și că am gestionat cu succes coborârea pe un traseu nemarcat mi-a demonstrate ca pot orice.

• Frumusețea contrastelor: Experiența a oferit un mix perfect de stări și peisaje — de la liniștea idilică a dimineții din satul Peștera și poienile verzi pline de văcuțe, până la atmosfera austeră, aproape selenară, a grohotișului roșiatic de sub vârf.

• O lecție valoroasă de adaptare: Decizia spontană de a schimba traseul la întoarcere pentru a evita grohotișul s-a dovedit a fi inspirată. Chiar dacă muntele ne-a testat cu o caniculă extremă la final, gestionarea corectă a resurselor (apa de la izvor, pauza de piersici din pădure) a transformat o zi epuizantă într-o amintire memorabilă.

Dacă a meritat? Cu siguranță, DA!

De ce a meritat fiecare pas pe Vârful La Om?

contact@fereastracupovesti.com

📩

© 2026 Fereastra cu Povești.

Toate drepturile rezervate.